Blog de liceu

In loc sa fac la chimie, citesc despre Lost. In loc sa citesc la romana, scriu despre Lost. La BAC(scuzati expresia) o sa scriu despre antiteza dintre Jack si Locke sau despre sentimentul de iubire in viziunea lui Charlie.

Cred ca Lost este serialul cu care mi-am cultivat aceasta pasiune pentru “American TV shows”. Si cred ca tot Lost a fost scanteia care a starnit nebunia din online-ul romanesc cu treaba asta. Sa fi fost 2005 sau 2006 cand am vazut la AXN un episod din primul sezon, cel cu Hurley si numerele. Era interesant, era diferit. Nu intelegeam insa tema. Nu stiam despre ce-i vorba. Avea personaje, avea actiune, dar n-avea o tema, n-avea un nucleu.

Cand a aparut buncarul, cand a aparut Smokey, cand au aparut si The Others, in mintea mea se conturase ideea unui experiment stiintific. Dar lucrurile erau neclare. Exista un mister care era bine adancit, insa de prin sezonul doi sau trei actiunea s-a stricat.

Acum ca s-a terminat, povestea pare mult mai usor de urmarit. Din pacate, daca as fi inteles din timp care-i tema - si nu abia in sezonul 6 - as fi abandonat serialul. Nici nu m-as fi obosit cu el. Impartirea-i banala: bine si rau. Stiinta si credinta. Sau, si mai bine zis, empirism contra credinta. Numele personajelor si titlurile episoadelor nu au fost intamplatoare si ar fi putut indica din inceput directia serialului. Acum, eu vad doua personaje centrale: Jack si Locke. Relatia lor a reprezentat conflictul-nucleu inca de la inceput. A se observa cum Shepard este reprezentantul stiintei iar Locke al credintei oarbe.

A se observa de asemenea cum in final rolurile s-au inversat: Jack devenind cel care crede fara a-si mai pune intrebari si cel care are grija de toti, se sacrifica pentru toti in timp ce Locke vrea sa cunoasca intreaga lume, “sa cerceteze/sa simta”.

Restul intamplarilor si al personajelor sunt in planul secund. Se mesteca foarte mult ideea “sufletelor pereche”, a dragostei profunde, se insista pe viata mizerabila a unor oameni proveniti din diferite medii/toate mediile sociale, se folosesc toate stereotipurile posibile si imposibile tocmai pentru a arata importanta temei centrale: stiinta vs. credinta. De la inceput pana la sfarsit toate personajele oscileaza intre cele doua tabere iar in final toti o aleg, a dracu treaba, fix pe aia care se conturase ca fiind cea buna(si corecta din punct de vedere al societatii americane).

Lost a incercat sa explice viata, rezumand secole de filozofie si cultura in 6 sezoane. Publicul insa nu cred ca a reactionat cum isi doreau scenaristii. Toata lumea vroia raspunsuri concrete, nu o explicatie generala, vaga si foarte superficiala. Din punctul meu de vedere, este o dezamagire. A doua dupa Prison Break. Vineri se termina si Flash Forward, presimt un #3.

Aseara, la vreo 15 minute dupa concert, primesc un mesaj de la o alta persoana care fusese in public: “N-am cuvinte!” . N-am stiut ce sa-i raspund. Ajuns acasa, am scris pe net ca “Nimic nu va mai fi la fel”. Nici acum nu stiu exact ce sa spun despre concert, dar pot incerca sa explic ce simt.

Dupa cele mai multe dintre putinele carti pe care le-am citit am avut senzatia ca ceva s-a schimbat in mod iremediabil in mine. Aerul e mai dens, iarba are o alta inclinatie in bataia vantului, stropul de ploaie e mai greu, pamantul are o alta textura. Acelasi lucru mi s-a intamplat si dupa cateva filme. In muzica n-as merge mai departe de albumele Pink Floyd, Led Zeppelin si The Beatles.

N-am crezut insa ca un concert poate avea un asemenea impact. Sigur, au exista glume multe inainte legate de importanta evenimentului, am innebunit pe toata lumea din jurul meu cu asta dar nu credeam ca am sa pot vorbi despre acest concert ca despre o capodopera.

Muzica celor de la AC/DC nu necesita foarte multe cunostinte pentru a fi inteleasa. Versurile sunt simpliste, vulgare de cele mai multe ori, iar instrumentalul este o imbinare de elemente dintr-un set destul de limitat. Si cu toate astea, AC/DC nu a umplut piata de dobitoci, golani sau inculti. Au fost si d-astia, dar cantitate neglijabila.

Superficialitatea si ignoranta imi permit sa exagerez foarte mult concertul de aseara. Astfel, ceea ce a fost pura intamplare in realitate, in viziunea mea va avea un rost maret. Playlist-ul(pe care il invatasem pe de rost inaintea concertului) cred ca este un fel de manifest al trupei. Hell ain’t a bad place to be la inceput si Highway to Hell la sfarsit situeaza intreagul eveniment in partea de jos a lumii. Decaderea si depravarea sunt laudate in toate piesele lor iar eroii sunt perversii, betivii, curvele, necredinciosii, golanii iar lumea este fie in razboi fie intr-un haos total. 60 de mii de oameni, cu o educatie medie sau peste, dau din cap si canta cu patos versurile. Sunt acolo. Isi doresc asta. Daca dracul s-ar fi plimbat printre oameni la concert cu un contract pentru suflete, toti ar fi semnat si ar fi cerut un formular si pentru copiii lor.

Am citit - si cred ca am mai si scris asta pe aici - ca in Statele Unite se spunea despre marii bluesmeni ca si-ar fi vandut sufletele Satanei pe malul raului Mississippi. Am auzit insa ca Australia ar fi in fundul lumii si ca pe acolo oamenii merg cu capul in jos iar prin desert se plimba dracii. Angus si Malcolm s-ar fi ratacit intr-o zi pe o autostrada, l-au intalnit pe Bon Scott si un drac le-ar fi oferit posibilitatea sa mearga normal, daca vor canta rock&roll. Taranul de Brian Johnson a picat la fix, cand Bon a hotarat ca-i nevoie de el prin alte parti.

Viata ordinara. Viata-n care clopotele anunta desfraul, femeile-s curve si atat iar lumina simbolizeaza nebunia absoluta. Aseara, saizeci de mii de oameni, de romani, imposibil de inclus intr-un tipar, au trait acea viata pentru 2 ore.

A fost mai mult decat un show, a fost o capodopera. Tot ceea ce includ in aceasta categorie are un efect deosebit asupra mea: nimic nu va mai fi la fel.

We salute you.

Astazi m-am amuzat teribil afland ca sindicalistul cu care m-am certat ieri s-a dus la TV si a spus(printre multe alte lucruri importante) ca un elev impertinent din Lazar a spus ca el vrea sa dea BAC-ul ca sa poata pleca in Anglia.

Asadar, sunt un impertinent. As mai adauga si un infatuat. Prin urmare, sunt convins ca am dreptate. In prostia mea, consider ca intr-o societate educatia trebuie sa se afle foarte aproape de nucleu, daca nu ar trebui chiar sa fie nucleul societatii. Asa cred eu. Argumentele mele pleaca din Grecia Antica si se opresc in Europa de Vest post-1945. Asa ca eu cred ca atunci cand isi aleg cariera de profesori oamenii isi asuma un rol esential in societate. Drept urmare, trebuiesc respectati si platiti bine. Langa ei vin si medicii.

Din pacate, trecerea de la egalitarismul comunist la capitalism s-a facut, din putinul pe care il cunosc si pe care l-am inteles, foarte foarte prost. Profesorii si medicii sunt luati la misto si foarte prost platiti. Nu stiu daca se putea altfel. Nu stiu cine-i de vina, pentru ca am doar 18 19 ani si m-am ocupat cu altele. Dar in viitor, la momentul potrivit, ma va preocupa si asta. Pana atunci insa, n-am nicio vina si prin urmare nu cred ca eu ar trebui sa fiu implicat in aceste negocieri(am sa va rog sa luati acest “eu” reprezentativ pentru toti elevii din preuniversitar).

Sunt convins insa ca voi termina acest an si ca voi da examenul. Problema mea este cu acesti indivizi din sindicate si din politica. Nu le pasa de educatie. Nu le pasa de elevi. Nu stiu sa dialogheze. Nu stiu sa educe. Nu stiu sa ajute, sa formeze. Am vazut asta si la catedra, dar nu atat de rau ca la ei. Si nu mai vreau sa o aud pe aia cum sa-ti mai pese cand ai 7 mil salariu, un copil de crescut si dari de platit. Obraznic cum sunt, am pretentia ca profesorii sa faca anumite sacrificii pentru mine(se aplica si aici faza cu “eu”). Asa cum am aceasta pretentie si de la parinti. Asa cum am pretentia ca si eu voi face, candva in viata asta, acelasi lucru.

Am fost invitat de respectivii sindicalisti sa ma alatur protestului lor. O voi face daca ei se vor alatura mai intai incercarii mele de a ma forma. Adica sa-mi garanteze conditiile necesare terminarii liceului si sustinerii examenului de BAC si o reprezentata solida la discutiile proiectului de lege. Sa stiu ca-i vorba de educatie si nu de salarii. Sa stiu ca-i vorba de viitor, de schimbare si nu de supravietuire.

Am invatat intr-un an mai mult decat in 18. Si asta datorita catorva oameni deosebiti pe care i-am cunoscut in acest interval de timp. Sunt dispus, mai mult ca niciodata, sa accept ca nu stiu nimic si ca nu inteleg nimic. Dar am nevoie de argumente. Vreau sa fiu ascultat si sa am pe cine asculta.

Astazi am rabufnit. Radem-glumim ca nu iau bacul cu 9 si ca n-o sa ajung in Anglia, dar prefer sa fie pe mana mea, nu din cauza unor cretini din sindicate. Pregatesc un articol pentru dupa BAC despre invatamant si desi sunt tentat sa-l public acum, o sa scriu altceva.

Am fost egoist. Iesind din liceu, observ foarte multa agitatie in micuta noastra parcare. Televiziuni si niste mosulici adunati chiar in mijlocul drumului. Ma opresc, din curiozitate. Proasta idee. Sunt sindicalistii din invatamant. Sunt foarte hotarati, tzipa, dau din maini, vorbesc in metafore. Insa mesajul e destul de clar: de pe 31 mai se intra in greva generala pana la sfarsitul anului cu posibilitatea inghetarii anului si boicotarii examenului de bacalaureat. Au mai fost greve, insa pe parcursul anului. Asta e chiar la sfarsit, este periculos de aproape de BAC si chiar afecteaza competentele la engleza, care se pare ca nu se vor mai da pe 31.

Dupa ce a terminat de gesticulat un nene care a anuntat posibilitatea inghetarii anului ca pe cel mai banal lucru, m-am dus la el si fara sa stau pe ganduri am inceput sa turui. Eram nervos, tremuram. Si am inceput extrem de egoist si de patetic: nene, eu am fost primit in Anglia, dau bacu si’am scapat de circul asta. Lasa-ma sa dau bacu! Discutia a curs intr-o directie foarte proasta, eu nu ma putea calma, el insista ca alta solutie nu exista. Au mai venit cateva persoane, tot din sindicate, care sa ma convinga ca-i singura solutie si ca ei de fapt nu-si doresc sa ne afecteze pe noi atat de mult, ba chiar pt noi ar face toate astea.

M-am gandit la multe astazi si acest post a pornit de la o serie interminabila de injuraturi, s-a transformat intr-un manifest ca sa sfarseasca intr-o promisiune: daca voi continua sa fiu folosit pe post de scut sau arma de negocieri, in calitatea mea de elev minunat, ma voi agita. Rau. Si sper sa gasesc sustinere si sper ca oamenii pe care ii respect sa nu aleaga vreo tabara. Pentru ca sindicalistii de astazi sunt politicienii de maine. Mai ales in educatie.

Inchei asa cum ar fi trebuit sa inchei si discutia cu sindicalistul: eu vreau sa plec in Anglia ca sa pot invata si intelege democratia pentru a ma intoarce, la momentul potrivit, ca sa pot ajuta la depasirea tranzitiei. Dar pentru asta trebuie sa dau bacu si sa iau peste 9…

Am primit pe mail urmatorul comunicat si am fost rugat sa-l postez. Asadar cititi si daca va incadrati in target, aplicati. Daca nu, puteti sa transmiteti mai departe informatia.

Au inceput inscrierile la Scoala de Vara FORCE 2010!

Esti gata sa pornesti pe drumul catre un infinit de oportunitati?

FORCE este o Scoala de Vara organizata de ASER, ce se afla la a doua editie si reuneste in fiecare an 20 de elevi de liceu din toate colturile tarii. Proiectul s-a bucurat anul trecut de un real succes, asa ca si anul acesta va intampinam cu un program interactiv de dezvoltare personala, profesionala si recreativa pe masura asteptarilor, dar si cu multe surprize!

Ca si editia precedenta, Scoala de Vara se va desfasura timp de 10 zile la inceputul lunii august, la Sarata Monteoru, Judetul Buzau. Programul este menit sa contribuie la dezvoltarea ta si la conturarea viitorului tau prin traininguri, ateliere de lucru si de creatie, activitati sportive, jocuri, actiuni de responsabilitate civica si consiliere in cariera.

Daca esti la liceu in clasa a X-a sau a XI-a, ai rezultate deosebite sau esti implicat in activitati extracurriculare, daca vrei sa aduci o schimbare in comunitatea ta, daca vrei sa iti valorifici potentialul prin educatie non-formala de calitate, alternativa la cea scolara, atunci nu mai sta pe ganduri si aplica acum la Scoala de Vara FORCE !

Completeaza formularul de inscriere de pe site-ul : www.force.ro si trimite-l pana la data de 20 IUNIE 2010.

Si … pentru ca participantii FORCE de anul trecut au demonstrat ca lucrul in echipa si schimbul de experienta cresc nivelul performatei individuale, FORCE nu se limiteaza la granitele Scolii de Vara , ci formeaza o comunitate de tineri ce se extinde de la an la an. Profita si tu de aceasta oportunitate! Investe acum in tine si in viitorul tau !

Daca vrei sa afli mai multe intra pe www.force.ro, de asemenea ne poti urmari si pe blog-ul FORCE !

Inscrie-te si arata-ne cine esti si ce poti !

O persoana draga mie mi-a atras atentia ca nu prea mai scriu. As fi putut sa scriu despre minunatul concert Duke Ellington Orchestra. Poate ca o sa o fac la un moment dat, dar sper ca in aceasta insemnare se va gasi explicatia abtinerii mele de la a scrie pe blog.

Termenul din titlu, “parerolog”, este imprumutat din articolul domnului Radu Paraschivescu care incheie cel mai recent dosar Dilema Veche: “Parerea mea!”. Am sa-ncerc sa fac o relatare cat mai sincera si completa a “carierei mele de parerolog”, pentru ca, din pacate, as putea spune ca am fost, multa vreme, emblematic pentru acest tip de internaut. Acum incerc “sa ma vindec” insa trebuie sa recunosc ca sufar de un sevraj teribil.

Primul eveniment notabil s-a-ntamplat cand eram in clasa a V-a, ceea ce inseamna ca aveam 11-12 ani. Clasele I-V le-am facut la scoala din cartier, unde mama era director adjunct.  Faceam pe vremea aceea cursuri de initiere in HTML si limbaj Pascal. Intr-o zi ni s-a spus sa facem o pagina web simpla, cu un fundal colorat, o imagine si un text de cateva paragrafe, pe orice tema. Influentat probabil de tatal meu, la vremea aceea acordam foarte multa atentie actualtitatii. Cumparam si rasfoiam zilnic trei ziare: un tabloid(pe atunci era doar Libertatea), un ziar de sport(Gazeta sau Prosport) si - ceea ce mai tarziu s-a numit ziar-quality -  ziarul National sau Jurnalul National. Asa ca aveam pareri. Despre tot. Iar cei care nu aveau(asta insemnand cam toti prietenii mei), erau prosti.

La acele minunate cursuri de HTML am avut de facut o frumoasa tema pe un subiect la alegere, ceva in genul unui eseu de vreo 5 paragrafe. Numai bine sa-mi etalez minunata prostie. Am scris, in 2002, cum Romania e o tara tare frumoasa, locuita de multi prosti si ca americanii si europenii vor sa ne-o fure iar noi nu facem nimic sa impiedicam aceasta reala tragedie. Aderarea la NATO si integrarea in UE le vedeam ca pe niste contracte de inrobire. Mama cand a auzit ce am facut, s-a si dus si a sters textul. Cum imi permit eu sa scriu asa ceva, ca ce stiu eu, ca cine sunt eu sa zic asta etc. Doar ca, asemeni multor profesori, mi-a zis ca am gresit, nu si de ce. Asa ca mi-am vazut linistit de drum si am ramas la fel de ferm convins ca lumea nu are vreun secret pentru mine. Doar citeam trei ziare, nu?

Cand am descoperit forumurile online deja eram zeu. Atat de multe locuri unde puteam zice ce vreau. Unde ma puteam scadaliza sau puteam sa ii corectez pe prosti… nici ca puteam cere mai mult. GSP, Prosport, forumul liceului Lazar si vamaveche. Sigur ca, in majoritatea cazurilor, lumea nu prea ma baga in seama. Nu mi-am ascuns niciodata varsta, la 13-14 ani eram mai mereu cel mai mic si de multe ori printre cei mai tupeisti. Sigur, nu eram chiar foarte foarte rau sau prost, aveam oarecum niste limite ale bunului simt, dar eram usor de mirosit.

Marele meu regret la acest capitol este vamaveche.ro. Era o comunitate foarte faina acolo cand i-am descoperit eu. Lucrurile s-au stricat insa la scurt timp si eu n-am ascultat sfaturile ce mi s-au dat atunci. Mi s-a recomandat sa citesc dialogurile lui Platon. Am zis ca o sa o fac. Prima si singura carte cu dialogurile lui Socrate am cumparat-o anul trecut, din Oxford. La scurt timp dupa am auzit si la scoala de Platon, la filozofie. Cam tarziu, cu patru ani inainte cineva incercase sa ma ajute iar eu am preferat sa citesc in continuare Gazeta si alte ziare/site-uri de stiri.

Dupa ce am intrat la liceu m-am luat si mai in serios. La ziarul liceului le-am facut pe toate. Nimeni nu stia mai bine ca mine ce trebuie facut. Si nimeni nu se ridica la nivelul asteptarilor mele. Nu-mi minimalizez efortul sau rolul, dar cred ca daca as fi stiut sa ascult si daca as fi avut pe cine sa ascult, lucrurile ar fi mers mult mai bine.

Dupa ziar a venit blogul. Cand am inceput sa scriu pe blog deja ma mai linistisem. Apoi a inceput nebunia trezirii. Imi luam pumni la greu, descopeream greseli dupa greseli. Vedeam, in sfarsit, dezastrul pe care-l produsesem. Si de aici m-a cuprins teama. Teama sa mai scriu. Am momente in care verific trei cuvinte din cinci in DEX. Am momente in care ma abtin sa mai comentez si cele mai banale lucruri, de teama sa nu debitez o noua aberatie. Iar acum, toate ideile cat de cat serioase le incep cu “din cate stiu eu - si stiu destul de putine - lucrurile ar sta in felul urmator si cred ca…”.

Imi pare rau. Ma simt teribil si sunt multi oameni fata de care imi este rusine. Semidoct este cuvantul care ma descrie cel mai bine. Sau ma caracteriza. Astazi cred insa ca mi se potriveste mai mult tabula rasa(ca tot a folosit o profa azi expresia).

Incheiere n-am. Nu stiu de cine sa ascult. Nu stiu daca trebuie neaparat sa ascult de cineva. Cert este ca am nevoie de putin ajutor in orietare, in gasirea unui punct de sprijin si in realizarea unui plan de invatare. Pentru ca trebuie sa invat. Mult. La 19 ani imi dau seama ca trebuie sa invat.

Zic asta pentru ca:

• Oltchim s-a calificat in finala Champions League.
• Bute a castigat printr-un KO superb.
• Manchester United a castigat derby-ul cu City si s-a apropiat la un punct de Chelsea(care a luat bataie de la Tottenham)

Nu zic perfect pentru ca:

• Mai e de jucat Rapid-Steaua.
• Vettel a iesit doar pe 6 in China.

There was a fever over the land. A fever of disgrace, of indignity, of hunger. We had a democracy, yes, but it was torn by elements within. Above all, there was fear. Fear of today, fear of tomorrow, fear of our neighbors, and fear of ourselves. Only when you understand that - can you understand what Hitler meant to us. Because he said to us: ‘Lift your heads! Be proud to be German! There are devils among us. Communists, Liberals, Jews, Gypsies! Once these devils will be destroyed, your misery will be destroyed.’ It was the old, old story of the sacrifical lamb. What about those of us who knew better? We who knew the words were lies and worse than lies? Why did we sit silent? Why did we take part?

In putinele carti despre istoria recenta pe care le-am citit exista ideea conform careia de la sfarsitul Primului Razboi Mondial si pana astazi au existat trei mari puteri: Germania Nazista, Rusia Comunista si Statele Unite ale Americii Democrate. Si, ma rog, prin revistele actuale umbla zvonul ca se pregateste China Comunista pe margine.

Procesul de la Nuremberg(filmul, mult mai obiectiv decat cartea lui Heydecker si a lui Leeb) vorbeste despre justitie din perspectiva acestei idei a statelor-sistem-putere. Pe rand, Germania, Rusia si SUA au definit dreptatea si au impartit justitia dupa bunul plac. Constanta a ramas ignoranta tuturor. Ignoranta este cea care a omorat milioanele de oameni in lagarele naziste, in gulagurile rusesti sau prin razboaiele pentru democratie. Am stiut din totdeauna ce se-ntampla in jurul nostru dar am preferat sa ne mintim ca dimensiunile sunt negliajbile, doar ca peste ani sa revenim si sa ne miram cat de orbi am fost.

Condamnarea trecutului este, din punctul meu de vedere, gresita. Duce la anularea lui. Asumarea trecutului in schimb mi se pare o fapta mareata. Sa iti asumi ce ai facut si sa traiesti cu asta. Sa construiesti avand in minte faptele trecutului. Asta cred ca eu ca inseamna demnitate si directia in acest sens n-o sa vina niciodata de la statul-putere al momentului.

Am citit legea - selectiv - si doar partea cu invatamantul preuniversitar. Ca p-asta il stiu si despre asta imi pot da cu parerea. Si mi-a placut ce am citit. Sper sa treaca legea si o sustin. Si ma declar fan Daniel Funeriu.

Imi pastrez totusi cateva rezerve. In primul rand pentru ca nu am citit integral legea si nu ma pot pronunta doar dupa o prima citire partiala. In plus, exista cateva lucruri care lasa loc de interpretari si de manarii. Dar asta e mai putin important. In al doilea rand, viziunea mea despre invatamant are la baza o reforma mult mai radicala decat cea a domnului Funeriu. Dar cred ca toate vor fi facute la timpul lor, pe segmente indelungate, pe parcursul unor generatii.

Exista, in legea asta, un inceput pentru toate: descentralizare totala, focalizarea pe elev si dezvoltarea lui, implicarea non-formalului, o mai mare libertate de alegere pentru elev, un sistem optim de evaluare progresiva, construirea profesorului pe mai multe dimensiuni, relaxare a programei si a programului. Repet, e vorba de un inceput.

Nu pot insa sa inchei acest post intr-o nota optimista. Forma-i buna, dar ce facem cu fondul? Am citit cateva idei minunate, dar ma gandesc cu groaza la aplicarea lui. S-au gandit foarte bine ca noilele reguli sa se aplice la inceput de ciclu pentru elevi, dar ce te faci cu profesorii? Pentru ca stimabilii sunt cel putin la fel de bulversati ca si elevii. Cum se vor descurca ei? Cum vor aplica aceste masuri europene, de la o zi la alta, fara o pregatire prealabila? Si sa faci cursuri cu toti e o nebunie. O data pentru ca nu vor accepta si a doua ca-i imposibil fizic.

Efectele benefice ale acestei legi se vor vedea foarte tarziu. Peste cel putin 5 ani. Daca nu chiar 10. Din pacate insa trebuie multa rabdare. De care nu stiu daca va beneficia domnul Funeriu din partea politicienilor, a profesorilor sau a romanilor in general.

Am vazut aseara meciul Barcelonei. Inexplicabil. Imposibil de inteles. N-am mai urmarit asa cum o faceam acum 2-3 ani toate meciurile dintr-o saptamana, dar jocul de aseara al Barcelonei mi s-a parut perfect. In special in ofensiva. Si nu pot sa inteleg cum sa joci atat de bine. Cum sa cresti atat de mult, dupa ce deja erai foarte sus? Echipa condusa de Messi si Guardiola e cu doua clase peste cea a lui Ronaldinho si Rijkard. Desi imi vine greu sa recunosc, e si cu o clasa peste actuala Manchester United.

Sper in continuare ca UCL va fi castigat de Manchester si ca Rooney va lua Balonul de Aur, dar daca Barcelona pastreaza ritmul nu cred ca are altcineva vreo sansa.