Aseara, la vreo 15 minute dupa concert, primesc un mesaj de la o alta persoana care fusese in public: “N-am cuvinte!” . N-am stiut ce sa-i raspund. Ajuns acasa, am scris pe net ca “Nimic nu va mai fi la fel”. Nici acum nu stiu exact ce sa spun despre concert, dar pot incerca sa explic ce simt.

Dupa cele mai multe dintre putinele carti pe care le-am citit am avut senzatia ca ceva s-a schimbat in mod iremediabil in mine. Aerul e mai dens, iarba are o alta inclinatie in bataia vantului, stropul de ploaie e mai greu, pamantul are o alta textura. Acelasi lucru mi s-a intamplat si dupa cateva filme. In muzica n-as merge mai departe de albumele Pink Floyd, Led Zeppelin si The Beatles.

N-am crezut insa ca un concert poate avea un asemenea impact. Sigur, au exista glume multe inainte legate de importanta evenimentului, am innebunit pe toata lumea din jurul meu cu asta dar nu credeam ca am sa pot vorbi despre acest concert ca despre o capodopera.

Muzica celor de la AC/DC nu necesita foarte multe cunostinte pentru a fi inteleasa. Versurile sunt simpliste, vulgare de cele mai multe ori, iar instrumentalul este o imbinare de elemente dintr-un set destul de limitat. Si cu toate astea, AC/DC nu a umplut piata de dobitoci, golani sau inculti. Au fost si d-astia, dar cantitate neglijabila.

Superficialitatea si ignoranta imi permit sa exagerez foarte mult concertul de aseara. Astfel, ceea ce a fost pura intamplare in realitate, in viziunea mea va avea un rost maret. Playlist-ul(pe care il invatasem pe de rost inaintea concertului) cred ca este un fel de manifest al trupei. Hell ain’t a bad place to be la inceput si Highway to Hell la sfarsit situeaza intreagul eveniment in partea de jos a lumii. Decaderea si depravarea sunt laudate in toate piesele lor iar eroii sunt perversii, betivii, curvele, necredinciosii, golanii iar lumea este fie in razboi fie intr-un haos total. 60 de mii de oameni, cu o educatie medie sau peste, dau din cap si canta cu patos versurile. Sunt acolo. Isi doresc asta. Daca dracul s-ar fi plimbat printre oameni la concert cu un contract pentru suflete, toti ar fi semnat si ar fi cerut un formular si pentru copiii lor.

Am citit - si cred ca am mai si scris asta pe aici - ca in Statele Unite se spunea despre marii bluesmeni ca si-ar fi vandut sufletele Satanei pe malul raului Mississippi. Am auzit insa ca Australia ar fi in fundul lumii si ca pe acolo oamenii merg cu capul in jos iar prin desert se plimba dracii. Angus si Malcolm s-ar fi ratacit intr-o zi pe o autostrada, l-au intalnit pe Bon Scott si un drac le-ar fi oferit posibilitatea sa mearga normal, daca vor canta rock&roll. Taranul de Brian Johnson a picat la fix, cand Bon a hotarat ca-i nevoie de el prin alte parti.

Viata ordinara. Viata-n care clopotele anunta desfraul, femeile-s curve si atat iar lumina simbolizeaza nebunia absoluta. Aseara, saizeci de mii de oameni, de romani, imposibil de inclus intr-un tipar, au trait acea viata pentru 2 ore.

A fost mai mult decat un show, a fost o capodopera. Tot ceea ce includ in aceasta categorie are un efect deosebit asupra mea: nimic nu va mai fi la fel.

We salute you.